A 62-a oară

Nici nu-mi mai aduc aminte de prima oară, probabil pentru că eram foarte mică sau probabil pentru că nu-mi păsa foarte tare. Cred că nu mă grăbeam şi nici nu intenţionam să mă comport ca şi cum m-aş fi. Privirile celorlalţi nu contau atât de tare pentru mine la fel cum au continuat să nu conteze şi mai târziu.
Dar de astăzi contează.
Astăzi le-am observat mai bine gecile, platoanele, cizmele, privirile, mirosul, telefoanele, cocalarismele, bunul simţ, piţiponcănismele, mediocritatea, inteligenţa. Cred că tot astazi mi-au observat şi ei mai bine culoarea fondului de ten (sau fond de tenului –cum ar zice dragii mei elevi-), sacoul, mersul tzeapăn şi privirea de om dur. Deşi pare că întotdeauna e la fel, de fapt e mereu altfel, iar spaţiul în care cele mai bizare chipuri omeneşti se perindă, seamană cu un fel de han al Ancuţei (sau a lu’ anca, cum ar zice, fireşte, elevii mei) într-o continuă mişcare. Un han pe roţi, în care plăcerea vorbei se dinamizează în funcţie de numărul de staţii, în care personajele fac schimb de experienţă sau de numere de telefon, sau de id-uri de mess, sau pur şi simplu de priviri cu subînţeles. Acest loc este deschis sincretismului cultural sau, mă rog, sincretismului de orice gen pentru că îmbină atâtea şi atâtea mentalităţi şi tipuri umane care se contopesc, mai mult sau mai puţin, în funcţie de destinaţie. De la femeile gospodine (sau gospodare, cum ar zice elevii noştri) care discută despre aromele din bucătăria lor mică de apartament bucureştean modest, la mămicile uşor tinere, care discută cu interesul de a fi auzite, despre copilaşii cu nebuniile lor, oferind publicului îngrămădit date despre nevoile fiziologice ale celor mici, până la omul intelectual sau cu potenţial de genul ăsta, care işi ţine pardesiul pe umar şi servieta în mana strângă iar în mâna dreaptă ţine o carte, din care citeşte cu ambii ochi. În spatele lui deja se alcătuieşte o coadă formată din majoritatea călătorilor (sau din marea majoritate, cum ar spune...ştim noi cine) care, aceasta majoritate, işi aruncă un ochi pe textul cărţii mâinii drepte a intelectualului sau a potenţialului intelectual, şi alt ochi la ziarul împătimitului de campoinatul intern şi bingo, care stă relaxat pe unul dintre scaune şi citşete cu mimică bogată mondenităţi banale, trăgându-şi din când în când muncii. Nu lipseşte nici muzica, de la celulare sau de la caştile adolescentelor cu profil de paparude care-şi rup urechile cu volumul la maximum, doar din veleităţi de tipe cool. Genurile variază, dar ştim cu toţii că manelele predomină. Şi ca să fie tabloul complet, uneori oamenii fac şi cenacluri literare. Încă mai am mustrări de conştinţă pentru aurolacul, care timp de câteva staţii, a recitat jumătate din Luceafăr, ca la carte. Pe care apoi l-a făcut praf, revotându-se pe bgs pentru că-l sileau să coboare. Chiar şi aşa, faptul că i-a înjurat în versuri, a fost de-a dreptul demn de recompensă. Nu l-am recompensat dintr-un fel de jenă. Dar am coborât cu el la Unirea. Special pentru el, să-i dau nişte bani. Faza nasoală e că s-a pierdut în mulţime iar eu am rămas până în zilele noastre cu o frustrare nedefinită. Iată deci, că mi-aş putea face un ideal din asta. Ofer recompensă pentru cel care găseşte aurolacul, îl aduce la mine pentru ca eu să-l pot răsplăti aşa cum trebuia s-o fac atunci. Căutaţi-l tot prin metrou, aici îşi ţine el cuvântările, căci e mult mai sincer şi mai talentat decât cei cu pretenţii de .... you know, artişti. A, să nu uit, nu are semnalmente de niciun fel, răspunde la ,,bă’’.
Dar cei mai funny sunt scandalagii. Clasa scandalagiilor mereu nemulţumiţi de atmosfera pe care le-o pune la dispoziţie soarta. Ori e mult prea aglomerat pentru ei şi deci, foarte cald, ori, dimpotrivă e mult prea liber, deci prea frig. Întotdeauna ţâfnoşi şi cu privirile de pitbuli în dotare, gata, gata sa sară la cel mai mic semn. De aceea nu e bine să te pui cu ei, ci, mai repede, să accepţi tactica propusă de Eminescu: ,,la un semn deschisa-i calea...’’, gen: dacă vezi că omul-pitbull se agită, fa pe naiba in 4 şi fă-i loc să coboare. Altfel, ai pus-o de fericire şi te ţine în clişee până uiţi să cobori. Şi dacă uiţi să cobori, pierzi timp, or...time is money.

Da, de când mi-au impus aştia 62 de ori pe lună, mi-am dat seama că apreciez metroul. Căci despre asta este vorba. Îl apreciez pentru că mă lasă să urc în el fără să reproşeze modul în care o fac, fără să-şi ia fitze de metrou perfect, fără să-mi ceara socoteală unde şi de ce cobor. Chiar dacă uneori e punctual, metroul meu nu mă sufocă cu atâta dragoste, aşa cum am vazut într-o zi, când, din prea multă dragoste, o îmbrăţişase între uşi pe o tanti urlând de ... plăcere (?!).
Şi din experienţa proprie,cred că metroul creează dependenţă, iar fiecare a 62-a oară atrage după sine o prima oară.