Împuşcă-te!

Cred că sunt în depresie dintr-aia de şomer. Sau cum s-o numi, cert e că m-a lăsat o frustrată fără 75% din job, adică fără un număr considerabil de ore, de clase şi mai ales de suflete. Şi nu, nu am chef să-mi controlez limbajul sau comportamentul în faţa tuturor jegoaselor lipsite de suflet şi cu arfe de tot căcatul. Aşa că te avertizez, urmează o postare necenzurată, deci dacă nu te ţine, apasă x-ul de sus, dreapta şi cară-te!
Am pică pe femeile care calcă lumi în picioare şi distrug ceea ce alţii clădesc prin efort, muncă şi lacrimi. Iar în topul acestor femei......pe care nici nu le pot numi femei. De ce? Păi simplu, şi mama, şi soră-mea sunt femei. De ce le-aş baga în aceeaşi oală? De ce trebuie să numesc femeie, o sărăcie blondă cu gură mare şi creier mic? Deci în topul zdrenţelor care se cred femei, mă piş pe tine, cea care stai în locul pe care l-am ,,sfinţit eu’’. Şi din tot sufletul mi-ar plăcea să pleci bocind din locul ăla din care am plecat şi eu, scoasă de tine, tot bocind, dar de tristeţe şi i-am lăsat pe EI, tot bocind, dar după mine.
Deci, îţi doresc un sfârşit de an şcolar cumplit în care să te frece tot felul de senzaţii, în care să te fută la cap toate comitetele existente, să te omoare şi pe tine creta la degete cum m-a distrus pe mine, să te înjure pe coridor aşa cum ma aclamau pe mine în mod plăcut, să simţi până-n adâncul inimii răul pe care l-ai făcut, şi să n-ajungi vreodată la altă satisfacţie decât financiaraă, care....btw, fă proasto, e una mult prea temporară, ca să te facă fericită. A, da, şi să nu ajungi niciodată să vezi în ochii elevilor tăi, ceea ce am vazut eu într-alor mei. Oricum la cât de cretină eşti, n-ai fi în stare să apreciezi asta.
Ţinând cont de toate cele spuse mai sus, putem afirma că eşti o jegoasă şi ilustrezi asta cu claritate prin comportamentul tău de parvenită, prin urmare meriţi să fii primită într-un glas la unison care-ţi strigă din toţi plămânii: Împuşcă-te!

Câinele şi căţelul

Ca în majoritatea zilelor în care mă plimb prin parcul din vecinătate, astăzi am mai probat o scenă autentică a statutului de bucureştean. Până să trec la subiect, mi-aş îngădui un moment de elogiere a acestui parc. Se numeşte IOR şi este la câteva blocuri de mine. Ne ştim de mici. Adică de când eram eu mică, îmi cunoaşte familia dar mai mult decât oricine, îmi cunoaşte iubirile. Ştie cu cine m-am sărutat şi pe ce bancă, pe cine am iubit mai mult şi pe ce porţiune de pajişte, cu cine mă sărutam din mers pe role, şi nu m-a mustrat în niciuna din dăţile în care am simţit că iubesc excesiv, sub privirile indignate ale bgs-ului. Deci este un parc martor al fericirilor mele şi un prieten fidel, atunci când în nămeţii din dotarea-i, înotam plânsă şi pierdută.
Astăzi mă plimbam iar, nu singură, fireşte. O gloată de 7-8-9 câini s-au gândit să ne urmărească îndeaproape. Desigur că nu sunt un bun stăpân al reacţiilor mele, şi dacă nu-mi pot controla sentimentele, impulsurile, nervii....de ce mi-aş putea controla starea de teamă? Dar era o teamă redusă căci el mă ţinea de mână şi nu mi-ar fi dat drumul decât atunci când s-ar fi simţit ameninţat. Decât atunci când unul dintre ei ar fi atentat la glezna vreunuia, şi furios, mâna lui s-ar fi desprins din mâna mea şi ar fi încercat să ne apere, să mă apere, să se apere. Ar fi aruncat atunci probabil cu o cutie de bere uitată de nişte rolişti teribilişti. Atunci probabil că eu i-aş fi strigat numele în tot parcul, văzând în el eroul meu, care oricum s-ar fi încruntat şi mi-ar fi răstit, drăgăstos, cum ştie el: ,,vezi, eu când îţi zic să nu-ţi mai fie frica!’’. Dar cum toate astea doar s-ar fi putut întâmpla, nu pot decât să răsuflu uşurată, căci sângele meu e încă neturbat de fragezimea unei glezne proaspăt epilată şi eventual muşcată cu poftă de vampirul câine din IOR.
Şi pe când urcam cu liftul mă gândeam ce fel de om mai e şi ăla care s-ar risca pentru iubire, care s-ar îmbolnăvi din dragoste, care s-ar lăsa condamnat într-o viaţă dureroasă doar pentru a se şti fericit alături de celălalt... un om pentru care surîsul ei/lui e mai puternic decât orice antibiotic, acel om veritabil pe care durerea trupească îl insufleţeşte şi mai mult, care, ştiindu-se teafăr, îşi invocă boala şi suferinţa, întru solidaritate. Unde e omul acela pentru care suferinţa în doi înseamnă bucuria de a fi împreuna, de a împărtăşi durerea şi a savura împreuna lacrima?... unde este omul care se jertfeşte pe sine, vazându-l jertfit pe cel de lângă el?
Eu sunt aici, el unde e? 

Omuleţii mai sinceri decât oamenii

De când am jobul ăsta mi-am dat seama că sunt atâtea chestiuni pe care le poţi învăţa de la cei mai mici decât tine, adică mai mici ca vârstă, pentru că, între noi fie vroba, unii mă depăşesc chiar şi cu două capete.
Fie că sunt pentru ei ,, doamna de opţional’’ sau ,,doamna de română’’, copilaşii aştia m-au făcut să zâmbesc atunci când adulţii dimprejurul meu au fost nişte antipatici sau atunci când părul îmi statea groaznic, m-au făcut să râd cu aluzii destul de jenante: ,,dna, aţi uitat să vă placaţi?’’
Sunt convinsă că mulţi s-au ataşat de mine şi au învăţat să citească în ochii mei, în comportamentul meu.... rând pe rând i-am descoperit pe fiecare în parte, şi deşi nu mereu a fost totul frumos între noi, mărturisesc că nu mi-aş dori alţii în afară de ei. Şi mereu o să-mi rămână în suflet ca fiind ,,copiii mei’’.
Mai trebuie să menţionez că nu pe toti îi simt la fel de aproape de mine, ceea ce înseamnă că am şi preferaţi. Într-o ordine total aleatorie, ca la ,,românii au talent’’, o să-i fac eroi de blog, pe cei care mi-au adus atâtea zâmbete câţi nervi. O să încep cu cei la care predau limba şi literatura română. De exemplu 6 B-ul. De ei mi se rupe inima cel mai tare, pentru că ne desparţim prematur. Mai aveam atâtea chestiuni să le povestesc, iar sistemul se ambiţionează să mi-i ia. O să-mi lipseasca glăscioarele lor, care m-au scos de atatea ori din sărite, strigându-ma: doamnaaaaa, doaaamna. Mânuţele lor agitate pe sus....
Veselia lor ca şi consecinţă a veseliei mele, tristeţea lor doar pentru că eram eu tristă.... Filip şi Dănuţ cu râsul lor prostesc, Andrei cu răspunsurile lui când excelente, când din cale-afară de greşite, Andreea atotştiutoarea, Edy sau Mielu’ cu atâta bun simţ....Cristi sau Mo, cu limba lui împleticită şi tricoul cu party, Florentin sau don juan de clasa a 6-a....şi toţi ceilalţi care mi-au făcut atâtea zile de miercuri speciale, care se bucură mereu când au oră cu mine, care mă iubesc doar pentru că sunt doamna lor.
Hmmm...8D....ei chiar mi-au devenit tovaraşi. Pe ăştia i-am îndrăgit maxim şi i-am învăţat cele mai deştepte lucruri. Mi-aduc aminte de ionuţ pentru care orele cu mine cred ca au fost singurele la care mai obişnuia să ajungă....andrei, cu poantele lui de om la graniţa dintre cool şi uncool, gaby, ramona, caludia....fetele care învăţau tot ce spuneam eu, dar absolut tot....monica, pentru care am fost un calvar şi pentru care am devenit o suferinţă.... luaţi împreună , 8D-ul a fost clasa pe care mi-aş fi dorit-o întotdeauna: în tinereţe ca şi colegi, acum, ca profesor....
Dintre ceilalţi elevi de la celelalte şcoli, cu siguranţă nu o să-i uit pe cei de la 6C. Spaima şcolii respective şi febleţea mea.... sau 8A-ul...hmm..de aici o să-i cam uit pe majoritatea pentru că s-au evidenţiat într-un mare procentaj, prin chestiuni negative. Dar... să nu uit de Ines, pe care oricum o consider unul dintre copiii de la care am aşteptări măreţe, un copil de care m-am ataşat pentru că în spatele celor 13 ani si celor 1m 70 şi ceva de cm, se ascunde un sufelt sensibil şi o minte genială. De la ea am învăţat şi am aflat că jmeker te naşti, nu devii. Şi poate că au fost zile în care acestui copil i-a păsat de mine, mai mult decât altor oameni mult mai apropiaţi mie.
Deşi poate nu o vor şti niciodată, copiii ăştia reprezintă pentru mine o lume minunată. 