Cred că sunt în depresie dintr-aia de şomer. Sau cum s-o numi, cert e că m-a lăsat o frustrată fără 75% din job, adică fără un număr considerabil de ore, de clase şi mai ales de suflete. Şi nu, nu am chef să-mi controlez limbajul sau comportamentul în faţa tuturor jegoaselor lipsite de suflet şi cu arfe de tot căcatul. Aşa că te avertizez, urmează o postare necenzurată, deci dacă nu te ţine, apasă x-ul de sus, dreapta şi cară-te!
Am pică pe femeile care calcă lumi în picioare şi distrug ceea ce alţii clădesc prin efort, muncă şi lacrimi. Iar în topul acestor femei......pe care nici nu le pot numi femei. De ce? Păi simplu, şi mama, şi soră-mea sunt femei. De ce le-aş baga în aceeaşi oală? De ce trebuie să numesc femeie, o sărăcie blondă cu gură mare şi creier mic? Deci în topul zdrenţelor care se cred femei, mă piş pe tine, cea care stai în locul pe care l-am ,,sfinţit eu’’. Şi din tot sufletul mi-ar plăcea să pleci bocind din locul ăla din care am plecat şi eu, scoasă de tine, tot bocind, dar de tristeţe şi i-am lăsat pe EI, tot bocind, dar după mine.
Deci, îţi doresc un sfârşit de an şcolar cumplit în care să te frece tot felul de senzaţii, în care să te fută la cap toate comitetele existente, să te omoare şi pe tine creta la degete cum m-a distrus pe mine, să te înjure pe coridor aşa cum ma aclamau pe mine în mod plăcut, să simţi până-n adâncul inimii răul pe care l-ai făcut, şi să n-ajungi vreodată la altă satisfacţie decât financiaraă, care....btw, fă proasto, e una mult prea temporară, ca să te facă fericită. A, da, şi să nu ajungi niciodată să vezi în ochii elevilor tăi, ceea ce am vazut eu într-alor mei. Oricum la cât de cretină eşti, n-ai fi în stare să apreciezi asta.
Ţinând cont de toate cele spuse mai sus, putem afirma că eşti o jegoasă şi ilustrezi asta cu claritate prin comportamentul tău de parvenită, prin urmare meriţi să fii primită într-un glas la unison care-ţi strigă din toţi plămânii: Împuşcă-te!
vineri, 20 mai 2011
luni, 16 mai 2011
Câinele şi căţelul
Ca în majoritatea zilelor în care mă plimb prin parcul din vecinătate, astăzi am mai probat o scenă autentică a statutului de bucureştean. Până să trec la subiect, mi-aş îngădui un moment de elogiere a acestui parc. Se numeşte IOR şi este la câteva blocuri de mine. Ne ştim de mici. Adică de când eram eu mică, îmi cunoaşte familia dar mai mult decât oricine, îmi cunoaşte iubirile. Ştie cu cine m-am sărutat şi pe ce bancă, pe cine am iubit mai mult şi pe ce porţiune de pajişte, cu cine mă sărutam din mers pe role, şi nu m-a mustrat în niciuna din dăţile în care am simţit că iubesc excesiv, sub privirile indignate ale bgs-ului. Deci este un parc martor al fericirilor mele şi un prieten fidel, atunci când în nămeţii din dotarea-i, înotam plânsă şi pierdută.
Astăzi mă plimbam iar, nu singură, fireşte. O gloată de 7-8-9 câini s-au gândit să ne urmărească îndeaproape. Desigur că nu sunt un bun stăpân al reacţiilor mele, şi dacă nu-mi pot controla sentimentele, impulsurile, nervii....de ce mi-aş putea controla starea de teamă? Dar era o teamă redusă căci el mă ţinea de mână şi nu mi-ar fi dat drumul decât atunci când s-ar fi simţit ameninţat. Decât atunci când unul dintre ei ar fi atentat la glezna vreunuia, şi furios, mâna lui s-ar fi desprins din mâna mea şi ar fi încercat să ne apere, să mă apere, să se apere. Ar fi aruncat atunci probabil cu o cutie de bere uitată de nişte rolişti teribilişti. Atunci probabil că eu i-aş fi strigat numele în tot parcul, văzând în el eroul meu, care oricum s-ar fi încruntat şi mi-ar fi răstit, drăgăstos, cum ştie el: ,,vezi, eu când îţi zic să nu-ţi mai fie frica!’’. Dar cum toate astea doar s-ar fi putut întâmpla, nu pot decât să răsuflu uşurată, căci sângele meu e încă neturbat de fragezimea unei glezne proaspăt epilată şi eventual muşcată cu poftă de vampirul câine din IOR.
Şi pe când urcam cu liftul mă gândeam ce fel de om mai e şi ăla care s-ar risca pentru iubire, care s-ar îmbolnăvi din dragoste, care s-ar lăsa condamnat într-o viaţă dureroasă doar pentru a se şti fericit alături de celălalt... un om pentru care surîsul ei/lui e mai puternic decât orice antibiotic, acel om veritabil pe care durerea trupească îl insufleţeşte şi mai mult, care, ştiindu-se teafăr, îşi invocă boala şi suferinţa, întru solidaritate. Unde e omul acela pentru care suferinţa în doi înseamnă bucuria de a fi împreuna, de a împărtăşi durerea şi a savura împreuna lacrima?... unde este omul care se jertfeşte pe sine, vazându-l jertfit pe cel de lângă el?
Eu sunt aici, el unde e?
Astăzi mă plimbam iar, nu singură, fireşte. O gloată de 7-8-9 câini s-au gândit să ne urmărească îndeaproape. Desigur că nu sunt un bun stăpân al reacţiilor mele, şi dacă nu-mi pot controla sentimentele, impulsurile, nervii....de ce mi-aş putea controla starea de teamă? Dar era o teamă redusă căci el mă ţinea de mână şi nu mi-ar fi dat drumul decât atunci când s-ar fi simţit ameninţat. Decât atunci când unul dintre ei ar fi atentat la glezna vreunuia, şi furios, mâna lui s-ar fi desprins din mâna mea şi ar fi încercat să ne apere, să mă apere, să se apere. Ar fi aruncat atunci probabil cu o cutie de bere uitată de nişte rolişti teribilişti. Atunci probabil că eu i-aş fi strigat numele în tot parcul, văzând în el eroul meu, care oricum s-ar fi încruntat şi mi-ar fi răstit, drăgăstos, cum ştie el: ,,vezi, eu când îţi zic să nu-ţi mai fie frica!’’. Dar cum toate astea doar s-ar fi putut întâmpla, nu pot decât să răsuflu uşurată, căci sângele meu e încă neturbat de fragezimea unei glezne proaspăt epilată şi eventual muşcată cu poftă de vampirul câine din IOR.
Şi pe când urcam cu liftul mă gândeam ce fel de om mai e şi ăla care s-ar risca pentru iubire, care s-ar îmbolnăvi din dragoste, care s-ar lăsa condamnat într-o viaţă dureroasă doar pentru a se şti fericit alături de celălalt... un om pentru care surîsul ei/lui e mai puternic decât orice antibiotic, acel om veritabil pe care durerea trupească îl insufleţeşte şi mai mult, care, ştiindu-se teafăr, îşi invocă boala şi suferinţa, întru solidaritate. Unde e omul acela pentru care suferinţa în doi înseamnă bucuria de a fi împreuna, de a împărtăşi durerea şi a savura împreuna lacrima?... unde este omul care se jertfeşte pe sine, vazându-l jertfit pe cel de lângă el?
Eu sunt aici, el unde e?
miercuri, 11 mai 2011
Omuleţii mai sinceri decât oamenii
De când am jobul ăsta mi-am dat seama că sunt atâtea chestiuni pe care le poţi învăţa de la cei mai mici decât tine, adică mai mici ca vârstă, pentru că, între noi fie vroba, unii mă depăşesc chiar şi cu două capete.
Fie că sunt pentru ei ,, doamna de opţional’’ sau ,,doamna de română’’, copilaşii aştia m-au făcut să zâmbesc atunci când adulţii dimprejurul meu au fost nişte antipatici sau atunci când părul îmi statea groaznic, m-au făcut să râd cu aluzii destul de jenante: ,,dna, aţi uitat să vă placaţi?’’
Sunt convinsă că mulţi s-au ataşat de mine şi au învăţat să citească în ochii mei, în comportamentul meu.... rând pe rând i-am descoperit pe fiecare în parte, şi deşi nu mereu a fost totul frumos între noi, mărturisesc că nu mi-aş dori alţii în afară de ei. Şi mereu o să-mi rămână în suflet ca fiind ,,copiii mei’’.
Mai trebuie să menţionez că nu pe toti îi simt la fel de aproape de mine, ceea ce înseamnă că am şi preferaţi. Într-o ordine total aleatorie, ca la ,,românii au talent’’, o să-i fac eroi de blog, pe cei care mi-au adus atâtea zâmbete câţi nervi. O să încep cu cei la care predau limba şi literatura română. De exemplu 6 B-ul. De ei mi se rupe inima cel mai tare, pentru că ne desparţim prematur. Mai aveam atâtea chestiuni să le povestesc, iar sistemul se ambiţionează să mi-i ia. O să-mi lipseasca glăscioarele lor, care m-au scos de atatea ori din sărite, strigându-ma: doamnaaaaa, doaaamna. Mânuţele lor agitate pe sus....
Veselia lor ca şi consecinţă a veseliei mele, tristeţea lor doar pentru că eram eu tristă.... Filip şi Dănuţ cu râsul lor prostesc, Andrei cu răspunsurile lui când excelente, când din cale-afară de greşite, Andreea atotştiutoarea, Edy sau Mielu’ cu atâta bun simţ....Cristi sau Mo, cu limba lui împleticită şi tricoul cu party, Florentin sau don juan de clasa a 6-a....şi toţi ceilalţi care mi-au făcut atâtea zile de miercuri speciale, care se bucură mereu când au oră cu mine, care mă iubesc doar pentru că sunt doamna lor.
Hmmm...8D....ei chiar mi-au devenit tovaraşi. Pe ăştia i-am îndrăgit maxim şi i-am învăţat cele mai deştepte lucruri. Mi-aduc aminte de ionuţ pentru care orele cu mine cred ca au fost singurele la care mai obişnuia să ajungă....andrei, cu poantele lui de om la graniţa dintre cool şi uncool, gaby, ramona, caludia....fetele care învăţau tot ce spuneam eu, dar absolut tot....monica, pentru care am fost un calvar şi pentru care am devenit o suferinţă.... luaţi împreună , 8D-ul a fost clasa pe care mi-aş fi dorit-o întotdeauna: în tinereţe ca şi colegi, acum, ca profesor....
Dintre ceilalţi elevi de la celelalte şcoli, cu siguranţă nu o să-i uit pe cei de la 6C. Spaima şcolii respective şi febleţea mea.... sau 8A-ul...hmm..de aici o să-i cam uit pe majoritatea pentru că s-au evidenţiat într-un mare procentaj, prin chestiuni negative. Dar... să nu uit de Ines, pe care oricum o consider unul dintre copiii de la care am aşteptări măreţe, un copil de care m-am ataşat pentru că în spatele celor 13 ani si celor 1m 70 şi ceva de cm, se ascunde un sufelt sensibil şi o minte genială. De la ea am învăţat şi am aflat că jmeker te naşti, nu devii. Şi poate că au fost zile în care acestui copil i-a păsat de mine, mai mult decât altor oameni mult mai apropiaţi mie.
Deşi poate nu o vor şti niciodată, copiii ăştia reprezintă pentru mine o lume minunată.
Fie că sunt pentru ei ,, doamna de opţional’’ sau ,,doamna de română’’, copilaşii aştia m-au făcut să zâmbesc atunci când adulţii dimprejurul meu au fost nişte antipatici sau atunci când părul îmi statea groaznic, m-au făcut să râd cu aluzii destul de jenante: ,,dna, aţi uitat să vă placaţi?’’
Sunt convinsă că mulţi s-au ataşat de mine şi au învăţat să citească în ochii mei, în comportamentul meu.... rând pe rând i-am descoperit pe fiecare în parte, şi deşi nu mereu a fost totul frumos între noi, mărturisesc că nu mi-aş dori alţii în afară de ei. Şi mereu o să-mi rămână în suflet ca fiind ,,copiii mei’’.
Mai trebuie să menţionez că nu pe toti îi simt la fel de aproape de mine, ceea ce înseamnă că am şi preferaţi. Într-o ordine total aleatorie, ca la ,,românii au talent’’, o să-i fac eroi de blog, pe cei care mi-au adus atâtea zâmbete câţi nervi. O să încep cu cei la care predau limba şi literatura română. De exemplu 6 B-ul. De ei mi se rupe inima cel mai tare, pentru că ne desparţim prematur. Mai aveam atâtea chestiuni să le povestesc, iar sistemul se ambiţionează să mi-i ia. O să-mi lipseasca glăscioarele lor, care m-au scos de atatea ori din sărite, strigându-ma: doamnaaaaa, doaaamna. Mânuţele lor agitate pe sus....
Veselia lor ca şi consecinţă a veseliei mele, tristeţea lor doar pentru că eram eu tristă.... Filip şi Dănuţ cu râsul lor prostesc, Andrei cu răspunsurile lui când excelente, când din cale-afară de greşite, Andreea atotştiutoarea, Edy sau Mielu’ cu atâta bun simţ....Cristi sau Mo, cu limba lui împleticită şi tricoul cu party, Florentin sau don juan de clasa a 6-a....şi toţi ceilalţi care mi-au făcut atâtea zile de miercuri speciale, care se bucură mereu când au oră cu mine, care mă iubesc doar pentru că sunt doamna lor.
Hmmm...8D....ei chiar mi-au devenit tovaraşi. Pe ăştia i-am îndrăgit maxim şi i-am învăţat cele mai deştepte lucruri. Mi-aduc aminte de ionuţ pentru care orele cu mine cred ca au fost singurele la care mai obişnuia să ajungă....andrei, cu poantele lui de om la graniţa dintre cool şi uncool, gaby, ramona, caludia....fetele care învăţau tot ce spuneam eu, dar absolut tot....monica, pentru care am fost un calvar şi pentru care am devenit o suferinţă.... luaţi împreună , 8D-ul a fost clasa pe care mi-aş fi dorit-o întotdeauna: în tinereţe ca şi colegi, acum, ca profesor....
Dintre ceilalţi elevi de la celelalte şcoli, cu siguranţă nu o să-i uit pe cei de la 6C. Spaima şcolii respective şi febleţea mea.... sau 8A-ul...hmm..de aici o să-i cam uit pe majoritatea pentru că s-au evidenţiat într-un mare procentaj, prin chestiuni negative. Dar... să nu uit de Ines, pe care oricum o consider unul dintre copiii de la care am aşteptări măreţe, un copil de care m-am ataşat pentru că în spatele celor 13 ani si celor 1m 70 şi ceva de cm, se ascunde un sufelt sensibil şi o minte genială. De la ea am învăţat şi am aflat că jmeker te naşti, nu devii. Şi poate că au fost zile în care acestui copil i-a păsat de mine, mai mult decât altor oameni mult mai apropiaţi mie.
Deşi poate nu o vor şti niciodată, copiii ăştia reprezintă pentru mine o lume minunată.
sâmbătă, 5 februarie 2011
Ce-mi plac răspunsurile mele... hahaha
La un examen, na:
Articolul semnat de I.C şi denumit ,,Consecventul nebun’’ se remarcă din capul locului printr-o ironie inteligentă, pe care, pe parcurs ce înaintăm în lectură, o vom recunoaşte de forma unui sarcasm fin. ,,Figura exponenţială’’ care face obiectul articolului este dată de controversatul politician C.V.T. Tehnica prin care I.C alege să se exprime mizează pe o adresare directă, făţisă, în care este când obiectiv, când subiectiv. Prin modul de exprimare, pe care îl abordează, voluntar sau involuntar, I.C îşi secţionează artticolul în două imagini fundamentale : cea dintâi, într-un tablou uşor artistic alături de Păunescu şi Lovinescu; iar cea de-a doua, deci cea actuală, cu imaginea politicianului în trend, pe o poziţie fruntaşă îm ierarhia valorilor autohtone, alături de Piticul Porno şi Bianca Draguşanu.
Tot recitind articolul, nu pot să neg faptul că gândul meu se îndreaptă uşor către marele Caragiale. Motivul este impactul pe care îl resimt, ca şi consecinţă a intenţie comunicării lui I.C. Este vorba despre un râs caustric, pe care mi l-am însuşit descoperind ,,O scrisoare pierdută’’. Acelaşi tip de râs mă încearcă şi în postura de cititor al articolului de faţă. Un râs moralizator, menit poate să tragă nişte semnale de alarmă asupra realităţii politice, şi, de ce nu, chiar culturale.
Limbajul folosit de autor se remarcă prin originalitate şi naturaleţe. Apar cuvinte selectate atât din registrul vechi al limbii dar şi neologisme. Fiecare alineat schimbă traiectoria evenimentelor care curg într-un şir cronologic dinspre ,,atunci’’ către ,,acum’’, dinspre Lovinescu/Păunescu către Piticul Porno/Bianca Draguşanu.
Deşi este evident că avem de a face cu stilul publicistic, consider că I.C se bucură de privilegiul unui talent care jonglează între veleităţi jurnalistice şi narative. Cititorul, om de rând sau intelectual, surprinde mesajul transmis ca pe o altă discuţie vis-a-vis de Vadim al nostru, respectiv ca pe o adevărată frescă a realităţii imediate.
Articolul semnat de I.C şi denumit ,,Consecventul nebun’’ se remarcă din capul locului printr-o ironie inteligentă, pe care, pe parcurs ce înaintăm în lectură, o vom recunoaşte de forma unui sarcasm fin. ,,Figura exponenţială’’ care face obiectul articolului este dată de controversatul politician C.V.T. Tehnica prin care I.C alege să se exprime mizează pe o adresare directă, făţisă, în care este când obiectiv, când subiectiv. Prin modul de exprimare, pe care îl abordează, voluntar sau involuntar, I.C îşi secţionează artticolul în două imagini fundamentale : cea dintâi, într-un tablou uşor artistic alături de Păunescu şi Lovinescu; iar cea de-a doua, deci cea actuală, cu imaginea politicianului în trend, pe o poziţie fruntaşă îm ierarhia valorilor autohtone, alături de Piticul Porno şi Bianca Draguşanu.
Tot recitind articolul, nu pot să neg faptul că gândul meu se îndreaptă uşor către marele Caragiale. Motivul este impactul pe care îl resimt, ca şi consecinţă a intenţie comunicării lui I.C. Este vorba despre un râs caustric, pe care mi l-am însuşit descoperind ,,O scrisoare pierdută’’. Acelaşi tip de râs mă încearcă şi în postura de cititor al articolului de faţă. Un râs moralizator, menit poate să tragă nişte semnale de alarmă asupra realităţii politice, şi, de ce nu, chiar culturale.
Limbajul folosit de autor se remarcă prin originalitate şi naturaleţe. Apar cuvinte selectate atât din registrul vechi al limbii dar şi neologisme. Fiecare alineat schimbă traiectoria evenimentelor care curg într-un şir cronologic dinspre ,,atunci’’ către ,,acum’’, dinspre Lovinescu/Păunescu către Piticul Porno/Bianca Draguşanu.
Deşi este evident că avem de a face cu stilul publicistic, consider că I.C se bucură de privilegiul unui talent care jonglează între veleităţi jurnalistice şi narative. Cititorul, om de rând sau intelectual, surprinde mesajul transmis ca pe o altă discuţie vis-a-vis de Vadim al nostru, respectiv ca pe o adevărată frescă a realităţii imediate.
luni, 17 ianuarie 2011
Neastâmpăr
L-am citit deunăzi pe Raymond Radiguet, cu o cărticică absolut sfâşâietoare, care mi-a amintit puţintel de Camil Petrescu şi-a lui ultimă noapte de dragoste, primă noapte de război. Partea tragicomică este că evenimentele din realitatea-mi imediată se puteau subscrie titlului lui Radiguet, Neastâmpăr, ca şi consecinţă a naivităţii înfrăţite cu idealismul. De vreme ce cărticica se încehie cu atitudinea retorică, uşor grotescă a personajului masculin, un tânar de 17 ani care, jucându-se de-a amanţii cu o biată Marta, nu numai că ii distruge acesteia căsnicia, tinereţea, dar îi suprimă şi viitorul, din pricina unor capricii copilăreşti, vecine cu gelozia, împingând-o pe Marta, acum însărcinată, în mod inevitabil, către moarte. Soţul încornorat, un soldat naiv, îşi asumă copilul rămas, crezându-l al lui. Adevăratul tată, puştiul capricios, se bucură mai repede de victoria în faţa soţului păcălit, decât se întristeaza de moartea femeii aparent-iubite, ori decât de privilegiul de tată. Aude întâmplător fraza esenţială pentru raţiunea lui infantilă, cum că Marta ar fi strigat numele său în ultimile clipe ale vieţii. Din naivitate, soldatul crede că numele era de fapt al fiului lor, proaspăt născut, botezat, în numele ultimei dovezi de loialitate, după numele tatălui real, a cărui satisfacţie conchide mini-romanul: ,,Nu aflasem eu că Marta murise chemându-mă şi că fiul meu avea o existenţă convenabilă?’’
Iată cât de profundă este fraza aceasta întru definirea primatului favorabil bărbatului: conformismul. (CONFORMÍSM s. n. atitudine oportunistă, acceptarea necritică, mecanică și supunerea formală, docilă față de orice obiceiuri, idei, hotărâri). Loialitatea femeilor şi dăruirea lor înaintea bărbatului iubit, poate conduce inevitabil spre moarte. Să înţelegem că s-a dus epoca Romeilor? Şi dacă da, cine le mai iubeşte pe Julietele rămase? Revenind în planul relităţii mele, tot deunăzi citeam pe un blog foarte tare, cum că femeile sunt de 9 ori mai câştigate atunci când se culcă cu un bărbat. Dacă exludem sirul Simonelor senzual, am putea spune că femeile care ştiu să iubească fac neapărat dragoste în timp ce partenerii lor asociază asta cu sexul. Mai interesant este că femeile pot iubi doi bărbaţi simultan fără să simtă că îl trădează pe vreunul dintre ei, în timp ce ei, trădează fără să iubească nimic. O altă fază interesană în roman, este cum puştiul se arată şifonat când în faţa posibilei dovezi de trădare pe care Marta o descoperă, el pretinde că atitudinea corectă a fetei ar fi fost o scrisoare în care ea să-şi anunţe sinuciderea. Vă spun, este fascinant personajul acesta, mai tare decat Alfonsito al lui Llosa, sau Varguitas, tot al lui. La graniţa dintre copil şi bărbat, el se comportă ca un zburător posedat de inocenţă, laşitate şi conformism. Şi totuşi susţine că o iubeşte pe biata Marta. Eu mă îndoiesc că ceea ce face el se numeşte iubire, ci mai repede un soi de dependenţă, de nevoia de a fi cocoş in faţa soldatului-soţ.
Da, tre’ citită că merită, cărticica asta. Plus că are foarte puţine pagini. Eu am citit-o ca pauza intre Madame Bovary (pe care sper s-o termin vreodată) şi Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor.
Iată cât de profundă este fraza aceasta întru definirea primatului favorabil bărbatului: conformismul. (CONFORMÍSM s. n. atitudine oportunistă, acceptarea necritică, mecanică și supunerea formală, docilă față de orice obiceiuri, idei, hotărâri). Loialitatea femeilor şi dăruirea lor înaintea bărbatului iubit, poate conduce inevitabil spre moarte. Să înţelegem că s-a dus epoca Romeilor? Şi dacă da, cine le mai iubeşte pe Julietele rămase? Revenind în planul relităţii mele, tot deunăzi citeam pe un blog foarte tare, cum că femeile sunt de 9 ori mai câştigate atunci când se culcă cu un bărbat. Dacă exludem sirul Simonelor senzual, am putea spune că femeile care ştiu să iubească fac neapărat dragoste în timp ce partenerii lor asociază asta cu sexul. Mai interesant este că femeile pot iubi doi bărbaţi simultan fără să simtă că îl trădează pe vreunul dintre ei, în timp ce ei, trădează fără să iubească nimic. O altă fază interesană în roman, este cum puştiul se arată şifonat când în faţa posibilei dovezi de trădare pe care Marta o descoperă, el pretinde că atitudinea corectă a fetei ar fi fost o scrisoare în care ea să-şi anunţe sinuciderea. Vă spun, este fascinant personajul acesta, mai tare decat Alfonsito al lui Llosa, sau Varguitas, tot al lui. La graniţa dintre copil şi bărbat, el se comportă ca un zburător posedat de inocenţă, laşitate şi conformism. Şi totuşi susţine că o iubeşte pe biata Marta. Eu mă îndoiesc că ceea ce face el se numeşte iubire, ci mai repede un soi de dependenţă, de nevoia de a fi cocoş in faţa soldatului-soţ.
Da, tre’ citită că merită, cărticica asta. Plus că are foarte puţine pagini. Eu am citit-o ca pauza intre Madame Bovary (pe care sper s-o termin vreodată) şi Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor.
duminică, 21 noiembrie 2010
Concertul vietii mele
S-a întâmplat miercuri spre joi. Am fost aproape 1000. Mai exact, 739. Am început cu prajitura cu jeleu și am terminat cu artificii pe tavan. Și ne-au aprins. Orele alea două au fost o adevarată baladă pentru o minune. Împrejur, regii șoselelor vociferează în extaz versurile, însă lângă inima mea, fermecătorul dansează și-mi șoptește iubire cu împrumut.
Acum...deși nu a fost doar o noapte de adio, eu am totuși o ultimă dorință. Evită a-mi spune astăzi nu te mai iubesc.
A.
marți, 26 octombrie 2010
A 62-a oară
Nici nu-mi mai aduc aminte de prima oară, probabil pentru că eram foarte mică sau probabil pentru că nu-mi păsa foarte tare. Cred că nu mă grăbeam şi nici nu intenţionam să mă comport ca şi cum m-aş fi. Privirile celorlalţi nu contau atât de tare pentru mine la fel cum au continuat să nu conteze şi mai târziu.
Dar de astăzi contează.
Astăzi le-am observat mai bine gecile, platoanele, cizmele, privirile, mirosul, telefoanele, cocalarismele, bunul simţ, piţiponcănismele, mediocritatea, inteligenţa. Cred că tot astazi mi-au observat şi ei mai bine culoarea fondului de ten (sau fond de tenului –cum ar zice dragii mei elevi-), sacoul, mersul tzeapăn şi privirea de om dur. Deşi pare că întotdeauna e la fel, de fapt e mereu altfel, iar spaţiul în care cele mai bizare chipuri omeneşti se perindă, seamană cu un fel de han al Ancuţei (sau a lu’ anca, cum ar zice, fireşte, elevii mei) într-o continuă mişcare. Un han pe roţi, în care plăcerea vorbei se dinamizează în funcţie de numărul de staţii, în care personajele fac schimb de experienţă sau de numere de telefon, sau de id-uri de mess, sau pur şi simplu de priviri cu subînţeles. Acest loc este deschis sincretismului cultural sau, mă rog, sincretismului de orice gen pentru că îmbină atâtea şi atâtea mentalităţi şi tipuri umane care se contopesc, mai mult sau mai puţin, în funcţie de destinaţie. De la femeile gospodine (sau gospodare, cum ar zice elevii noştri) care discută despre aromele din bucătăria lor mică de apartament bucureştean modest, la mămicile uşor tinere, care discută cu interesul de a fi auzite, despre copilaşii cu nebuniile lor, oferind publicului îngrămădit date despre nevoile fiziologice ale celor mici, până la omul intelectual sau cu potenţial de genul ăsta, care işi ţine pardesiul pe umar şi servieta în mana strângă iar în mâna dreaptă ţine o carte, din care citeşte cu ambii ochi. În spatele lui deja se alcătuieşte o coadă formată din majoritatea călătorilor (sau din marea majoritate, cum ar spune...ştim noi cine) care, aceasta majoritate, işi aruncă un ochi pe textul cărţii mâinii drepte a intelectualului sau a potenţialului intelectual, şi alt ochi la ziarul împătimitului de campoinatul intern şi bingo, care stă relaxat pe unul dintre scaune şi citşete cu mimică bogată mondenităţi banale, trăgându-şi din când în când muncii. Nu lipseşte nici muzica, de la celulare sau de la caştile adolescentelor cu profil de paparude care-şi rup urechile cu volumul la maximum, doar din veleităţi de tipe cool. Genurile variază, dar ştim cu toţii că manelele predomină. Şi ca să fie tabloul complet, uneori oamenii fac şi cenacluri literare. Încă mai am mustrări de conştinţă pentru aurolacul, care timp de câteva staţii, a recitat jumătate din Luceafăr, ca la carte. Pe care apoi l-a făcut praf, revotându-se pe bgs pentru că-l sileau să coboare. Chiar şi aşa, faptul că i-a înjurat în versuri, a fost de-a dreptul demn de recompensă. Nu l-am recompensat dintr-un fel de jenă. Dar am coborât cu el la Unirea. Special pentru el, să-i dau nişte bani. Faza nasoală e că s-a pierdut în mulţime iar eu am rămas până în zilele noastre cu o frustrare nedefinită. Iată deci, că mi-aş putea face un ideal din asta. Ofer recompensă pentru cel care găseşte aurolacul, îl aduce la mine pentru ca eu să-l pot răsplăti aşa cum trebuia s-o fac atunci. Căutaţi-l tot prin metrou, aici îşi ţine el cuvântările, căci e mult mai sincer şi mai talentat decât cei cu pretenţii de .... you know, artişti. A, să nu uit, nu are semnalmente de niciun fel, răspunde la ,,bă’’.
Dar cei mai funny sunt scandalagii. Clasa scandalagiilor mereu nemulţumiţi de atmosfera pe care le-o pune la dispoziţie soarta. Ori e mult prea aglomerat pentru ei şi deci, foarte cald, ori, dimpotrivă e mult prea liber, deci prea frig. Întotdeauna ţâfnoşi şi cu privirile de pitbuli în dotare, gata, gata sa sară la cel mai mic semn. De aceea nu e bine să te pui cu ei, ci, mai repede, să accepţi tactica propusă de Eminescu: ,,la un semn deschisa-i calea...’’, gen: dacă vezi că omul-pitbull se agită, fa pe naiba in 4 şi fă-i loc să coboare. Altfel, ai pus-o de fericire şi te ţine în clişee până uiţi să cobori. Şi dacă uiţi să cobori, pierzi timp, or...time is money.
Da, de când mi-au impus aştia 62 de ori pe lună, mi-am dat seama că apreciez metroul. Căci despre asta este vorba. Îl apreciez pentru că mă lasă să urc în el fără să reproşeze modul în care o fac, fără să-şi ia fitze de metrou perfect, fără să-mi ceara socoteală unde şi de ce cobor. Chiar dacă uneori e punctual, metroul meu nu mă sufocă cu atâta dragoste, aşa cum am vazut într-o zi, când, din prea multă dragoste, o îmbrăţişase între uşi pe o tanti urlând de ... plăcere (?!).
Şi din experienţa proprie,cred că metroul creează dependenţă, iar fiecare a 62-a oară atrage după sine o prima oară.
Dar de astăzi contează.
Astăzi le-am observat mai bine gecile, platoanele, cizmele, privirile, mirosul, telefoanele, cocalarismele, bunul simţ, piţiponcănismele, mediocritatea, inteligenţa. Cred că tot astazi mi-au observat şi ei mai bine culoarea fondului de ten (sau fond de tenului –cum ar zice dragii mei elevi-), sacoul, mersul tzeapăn şi privirea de om dur. Deşi pare că întotdeauna e la fel, de fapt e mereu altfel, iar spaţiul în care cele mai bizare chipuri omeneşti se perindă, seamană cu un fel de han al Ancuţei (sau a lu’ anca, cum ar zice, fireşte, elevii mei) într-o continuă mişcare. Un han pe roţi, în care plăcerea vorbei se dinamizează în funcţie de numărul de staţii, în care personajele fac schimb de experienţă sau de numere de telefon, sau de id-uri de mess, sau pur şi simplu de priviri cu subînţeles. Acest loc este deschis sincretismului cultural sau, mă rog, sincretismului de orice gen pentru că îmbină atâtea şi atâtea mentalităţi şi tipuri umane care se contopesc, mai mult sau mai puţin, în funcţie de destinaţie. De la femeile gospodine (sau gospodare, cum ar zice elevii noştri) care discută despre aromele din bucătăria lor mică de apartament bucureştean modest, la mămicile uşor tinere, care discută cu interesul de a fi auzite, despre copilaşii cu nebuniile lor, oferind publicului îngrămădit date despre nevoile fiziologice ale celor mici, până la omul intelectual sau cu potenţial de genul ăsta, care işi ţine pardesiul pe umar şi servieta în mana strângă iar în mâna dreaptă ţine o carte, din care citeşte cu ambii ochi. În spatele lui deja se alcătuieşte o coadă formată din majoritatea călătorilor (sau din marea majoritate, cum ar spune...ştim noi cine) care, aceasta majoritate, işi aruncă un ochi pe textul cărţii mâinii drepte a intelectualului sau a potenţialului intelectual, şi alt ochi la ziarul împătimitului de campoinatul intern şi bingo, care stă relaxat pe unul dintre scaune şi citşete cu mimică bogată mondenităţi banale, trăgându-şi din când în când muncii. Nu lipseşte nici muzica, de la celulare sau de la caştile adolescentelor cu profil de paparude care-şi rup urechile cu volumul la maximum, doar din veleităţi de tipe cool. Genurile variază, dar ştim cu toţii că manelele predomină. Şi ca să fie tabloul complet, uneori oamenii fac şi cenacluri literare. Încă mai am mustrări de conştinţă pentru aurolacul, care timp de câteva staţii, a recitat jumătate din Luceafăr, ca la carte. Pe care apoi l-a făcut praf, revotându-se pe bgs pentru că-l sileau să coboare. Chiar şi aşa, faptul că i-a înjurat în versuri, a fost de-a dreptul demn de recompensă. Nu l-am recompensat dintr-un fel de jenă. Dar am coborât cu el la Unirea. Special pentru el, să-i dau nişte bani. Faza nasoală e că s-a pierdut în mulţime iar eu am rămas până în zilele noastre cu o frustrare nedefinită. Iată deci, că mi-aş putea face un ideal din asta. Ofer recompensă pentru cel care găseşte aurolacul, îl aduce la mine pentru ca eu să-l pot răsplăti aşa cum trebuia s-o fac atunci. Căutaţi-l tot prin metrou, aici îşi ţine el cuvântările, căci e mult mai sincer şi mai talentat decât cei cu pretenţii de .... you know, artişti. A, să nu uit, nu are semnalmente de niciun fel, răspunde la ,,bă’’.
Dar cei mai funny sunt scandalagii. Clasa scandalagiilor mereu nemulţumiţi de atmosfera pe care le-o pune la dispoziţie soarta. Ori e mult prea aglomerat pentru ei şi deci, foarte cald, ori, dimpotrivă e mult prea liber, deci prea frig. Întotdeauna ţâfnoşi şi cu privirile de pitbuli în dotare, gata, gata sa sară la cel mai mic semn. De aceea nu e bine să te pui cu ei, ci, mai repede, să accepţi tactica propusă de Eminescu: ,,la un semn deschisa-i calea...’’, gen: dacă vezi că omul-pitbull se agită, fa pe naiba in 4 şi fă-i loc să coboare. Altfel, ai pus-o de fericire şi te ţine în clişee până uiţi să cobori. Şi dacă uiţi să cobori, pierzi timp, or...time is money.
Da, de când mi-au impus aştia 62 de ori pe lună, mi-am dat seama că apreciez metroul. Căci despre asta este vorba. Îl apreciez pentru că mă lasă să urc în el fără să reproşeze modul în care o fac, fără să-şi ia fitze de metrou perfect, fără să-mi ceara socoteală unde şi de ce cobor. Chiar dacă uneori e punctual, metroul meu nu mă sufocă cu atâta dragoste, aşa cum am vazut într-o zi, când, din prea multă dragoste, o îmbrăţişase între uşi pe o tanti urlând de ... plăcere (?!).
Şi din experienţa proprie,cred că metroul creează dependenţă, iar fiecare a 62-a oară atrage după sine o prima oară.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)