Neastâmpăr

L-am citit deunăzi pe Raymond Radiguet, cu o cărticică absolut sfâşâietoare, care mi-a amintit puţintel de Camil Petrescu şi-a lui ultimă noapte de dragoste, primă noapte de război. Partea tragicomică este că evenimentele din realitatea-mi imediată se puteau subscrie titlului lui Radiguet, Neastâmpăr, ca şi consecinţă a naivităţii înfrăţite cu idealismul. De vreme ce cărticica se încehie cu atitudinea retorică, uşor grotescă a personajului masculin, un tânar de 17 ani care, jucându-se de-a amanţii cu o biată Marta, nu numai că ii distruge acesteia căsnicia, tinereţea, dar îi suprimă şi viitorul, din pricina unor capricii copilăreşti, vecine cu gelozia, împingând-o pe Marta, acum însărcinată, în mod inevitabil, către moarte. Soţul încornorat, un soldat naiv, îşi asumă copilul rămas, crezându-l al lui. Adevăratul tată, puştiul capricios, se bucură mai repede de victoria în faţa soţului păcălit, decât se întristeaza de moartea femeii aparent-iubite, ori decât de privilegiul de tată. Aude întâmplător fraza esenţială pentru raţiunea lui infantilă, cum că Marta ar fi strigat numele său în ultimile clipe ale vieţii. Din naivitate, soldatul crede că numele era de fapt al fiului lor, proaspăt născut, botezat, în numele ultimei dovezi de loialitate, după numele tatălui real, a cărui satisfacţie conchide mini-romanul: ,,Nu aflasem eu că Marta murise chemându-mă şi că fiul meu avea o existenţă convenabilă?’’
Iată cât de profundă este fraza aceasta întru definirea primatului favorabil bărbatului: conformismul. (CONFORMÍSM s. n. atitudine oportunistă, acceptarea necritică, mecanică și supunerea formală, docilă față de orice obiceiuri, idei, hotărâri). Loialitatea femeilor şi dăruirea lor înaintea bărbatului iubit, poate conduce inevitabil spre moarte. Să înţelegem că s-a dus epoca Romeilor? Şi dacă da, cine le mai iubeşte pe Julietele rămase? Revenind în planul relităţii mele, tot deunăzi citeam pe un blog foarte tare, cum că femeile sunt de 9 ori mai câştigate atunci când se culcă cu un bărbat. Dacă exludem sirul Simonelor senzual, am putea spune că femeile care ştiu să iubească fac neapărat dragoste în timp ce partenerii lor asociază asta cu sexul. Mai interesant este că femeile pot iubi doi bărbaţi simultan fără să simtă că îl trădează pe vreunul dintre ei, în timp ce ei, trădează fără să iubească nimic. O altă fază interesană în roman, este cum puştiul se arată şifonat când în faţa posibilei dovezi de trădare pe care Marta o descoperă, el pretinde că atitudinea corectă a fetei ar fi fost o scrisoare în care ea să-şi anunţe sinuciderea. Vă spun, este fascinant personajul acesta, mai tare decat Alfonsito al lui Llosa, sau Varguitas, tot al lui. La graniţa dintre copil şi bărbat, el se comportă ca un zburător posedat de inocenţă, laşitate şi conformism. Şi totuşi susţine că o iubeşte pe biata Marta. Eu mă îndoiesc că ceea ce face el se numeşte iubire, ci mai repede un soi de dependenţă, de nevoia de a fi cocoş in faţa soldatului-soţ.
Da, tre’ citită că merită, cărticica asta. Plus că are foarte puţine pagini. Eu am citit-o ca pauza intre Madame Bovary (pe care sper s-o termin vreodată) şi Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor.