Ca în majoritatea zilelor în care mă plimb prin parcul din vecinătate, astăzi am mai probat o scenă autentică a statutului de bucureştean. Până să trec la subiect, mi-aş îngădui un moment de elogiere a acestui parc. Se numeşte IOR şi este la câteva blocuri de mine. Ne ştim de mici. Adică de când eram eu mică, îmi cunoaşte familia dar mai mult decât oricine, îmi cunoaşte iubirile. Ştie cu cine m-am sărutat şi pe ce bancă, pe cine am iubit mai mult şi pe ce porţiune de pajişte, cu cine mă sărutam din mers pe role, şi nu m-a mustrat în niciuna din dăţile în care am simţit că iubesc excesiv, sub privirile indignate ale bgs-ului. Deci este un parc martor al fericirilor mele şi un prieten fidel, atunci când în nămeţii din dotarea-i, înotam plânsă şi pierdută.
Astăzi mă plimbam iar, nu singură, fireşte. O gloată de 7-8-9 câini s-au gândit să ne urmărească îndeaproape. Desigur că nu sunt un bun stăpân al reacţiilor mele, şi dacă nu-mi pot controla sentimentele, impulsurile, nervii....de ce mi-aş putea controla starea de teamă? Dar era o teamă redusă căci el mă ţinea de mână şi nu mi-ar fi dat drumul decât atunci când s-ar fi simţit ameninţat. Decât atunci când unul dintre ei ar fi atentat la glezna vreunuia, şi furios, mâna lui s-ar fi desprins din mâna mea şi ar fi încercat să ne apere, să mă apere, să se apere. Ar fi aruncat atunci probabil cu o cutie de bere uitată de nişte rolişti teribilişti. Atunci probabil că eu i-aş fi strigat numele în tot parcul, văzând în el eroul meu, care oricum s-ar fi încruntat şi mi-ar fi răstit, drăgăstos, cum ştie el: ,,vezi, eu când îţi zic să nu-ţi mai fie frica!’’. Dar cum toate astea doar s-ar fi putut întâmpla, nu pot decât să răsuflu uşurată, căci sângele meu e încă neturbat de fragezimea unei glezne proaspăt epilată şi eventual muşcată cu poftă de vampirul câine din IOR.
Şi pe când urcam cu liftul mă gândeam ce fel de om mai e şi ăla care s-ar risca pentru iubire, care s-ar îmbolnăvi din dragoste, care s-ar lăsa condamnat într-o viaţă dureroasă doar pentru a se şti fericit alături de celălalt... un om pentru care surîsul ei/lui e mai puternic decât orice antibiotic, acel om veritabil pe care durerea trupească îl insufleţeşte şi mai mult, care, ştiindu-se teafăr, îşi invocă boala şi suferinţa, întru solidaritate. Unde e omul acela pentru care suferinţa în doi înseamnă bucuria de a fi împreuna, de a împărtăşi durerea şi a savura împreuna lacrima?... unde este omul care se jertfeşte pe sine, vazându-l jertfit pe cel de lângă el?
Eu sunt aici, el unde e?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu